Sursa: LIFE
Aura a crescut fără părinți, doar alături de tatăl său vitreg. Un om violent care o bătea foarte urât. Așa că, la 16 ani, s-a căsătorit. A crezut că și-a găsit salvatorul, bărbatul care ar fi trebuit să o protejeze și să-i ofere o viață mai bună.
Din păcate, povestea nu a fost deloc așa. Iar Aura a căzut din nou victima violenței. Timp de 14 ani a fost căsătorită cu un om care o bătea până la leșin. Au trei copiii, două fete și un băiat (16, 14, 13 ani), iar fata cea mare suferă de tetrapareză spastică, din cauza unei bătăi care a avut loc în timpul perioadei intrauterine.
În 2020, soțul a bătut-o crunt. Atunci, fata cea mare a întrebat-o: „Mama, dacă tu mori, eu ce fac fără tine?”. Iar acest lucru a determinat-o să plece de acasă. Fără bani și bagaj, doar cu frică pentru viața sa.
A ajuns în Casa ADRA, un loc pe care Aurelia îl numește familie. A făcut un curs de frizerie și-a reluat studiile, iar fetele au burse de merit la școală. Cea mare a început, în urma recuperării, să-și folosească mai bine și mâna stângă. Iar cea mică face sport de performanță. Singurul lucru pe care și-l mai dorește este să-l aducă și pe băiat alături de ele la București. Și visul lor este să aibă o casă.
Aura, aș vrea să intrăm direct în poveste. Așa că, spune-mi, te rog, cum ai ajuns la Casa ADRA?
Oooof… am ajuns la Casa ADRA în urma unei bătăi date de soț. Nu era prima, dar a fost ultima.
Am luat copiii, am plecat pe stradă, am sunat la poliție, am apelat la centru la Găiești, la Târgoviște, dar nu m-au primit pentru că erau în perioada pandemiei. Așa că, singura variantă pe care am avut-o a fost să merg la sora mea care era cea mai apropiată de mine. Am stat undeva la trei zile acolo, fostul soț continua să vină și să reacționeze foarte urât în fața porții la sora mea. Cumnatul meu nu era acasă, fiind plecat în Germania, eram acolo doar eu cu ea și cu copiii. Ai mei și ai ei.
M-am gândit atunci să merg acasă, să nu mai cauzez și surorii mele alte probleme. Și, pe ultima 100 de metri, atunci când eu nu mai găseam nicio altă soluție și credeam că trebuie să mă întorc acasă, am privit un telefon de la o cunoștiință care mi-a sugerat să merg la un adăpost pentru victimele violenței domestice.
Și am spus ca da. Mi-a dat numărul de telefon, am vorbit cu asistentul social de la centru. M-au primit imediat după ce au văzut problema. Și a doua zi, m-au și preluat pe mine și pe copii.
„14 ani de bătaie am stat și am îndurat”
Spuneai că nu a fost prima bătaie…
Nu a fost prima bătaie. A fost ultima în decursul celor 14 ani. 14 ani de bătaie am stat și am îndurat.
Cum a început totul între voi?
Eu aveam 16 ani și jumătate, am rămas fără părinți. Am crescut doar cu tatăl vitreg care era foarte violent, mă bătea foarte urât. Iar la 16 ani jumătate l-am cunoscut și vedeam în el o scăpare. Un protector care putea să mă apere de bătăile celorlalți. Dar, din nefericire, s-a dovedit că nu a fost deloc așa.
La 2 luni după ce ne-am luat, el deja m-a lovit. M-a lovit foarte urât, eu am vrut să plec, el și-a cerut cerut iertare, a spus că nu o să mai facă și am rămas în continuare acolo. Bineînțeles că nu puteam să mă mai întorc nici acasă, la tatăl vitreg.
Și am rămas acolo. Am rămas însărcinată imediat. Am făcut prima fetiță. Doar că el a continuat să mă bată și, când eram însărcinată în șapte luni, m-a bătut foarte, foarte urât. Pur și simplu, m-a târât pe jos prin curte, locuiam la țară. Și, din cauza acelei bătăi, fetița a ieșit cu probleme de mers. Are 16 ani și este imobilizată în cărucior.
Și este din cauza acelei bătăi…
Din cauza acelei bătăi, da. Între timp, am făcut și al doilea și al treilea copil pentru că el își dorea foarte tare un băiat… îmi spunea mereu că dacă o să-i fac un băiat, nu o să mă mai lovească. Evident, nu s-a întâmplat așa. Bătăile au continuat, au continuat timp de 14 ani.
Cum reacționa după fiecare bătaie?
Eram bătută până la leșin. Și atunci, el mă lua în brațe la spital. Bătăile se întâmplau, de cele mai multe ori, în fața copiilor, la toți trei sau, cel puțin, în fața celei mari care, fiind imobilizată în cărucior, nu putea să meargă la joacă cum mergeau ceilalți.
În multe dintre ocazii, pentru că fetița era martoră, făcea crize de epilepsie pentru că suferă și de asta. Așa că, la fiecare bătaie, ea făcea câte o criză de convulsii. Și la ultima dintre bătăi, fetița cea mare mi-a spus: „mama, dacă tu mori, eu ce fac fără tine?”. Și asta m-a făcut să plec.
A fost vreodată violent și cu ei?
Cu ei verbal și îi împingea. Îi brusca pentru că ei de fiecare dată voiau să intervină, să mă apare. Tot timpul țipau, urlau și se băgau între mine și el. Și atunci, îi brusca pentru a putea să mă lovească pe mine.
Stăteați doar voi în casa respectivă?
Nu, stăteam și cu socrii mei cărora le vorbea foarte urât. Pe soacra mea o împingea de fiecare dată când intervenea. De altfel, ea m-a scăpat din lama cuțitului pentru că el a vrut să mă taie. Atunci, de nervi că nu a reușit acest lucru, a rupt lama cuțitului în fața lor. Le vorbea foarte urât, mai ales dacă îi spuneau că nu are niciun motiv să mă bată.
Eu niciodată nu i-am făcut nimic rău. Nu i-am dat niciodată niciun motiv să fie violent. Avea un anturaj foarte urât, este o persoană cunoscută în zonă ca fiind violentă. A avut undeva la șapte dosare penale, tot pentru violență, dar nu de la mine, de la alte persoane. Dar de fiecare dată, a scăpat.
Consuma alcool sau avea vreo dependență de ceva?
Nu, nu consuma alcool, din contra. Era un bărbat sportiv, avea sală acasă, practica foarte, foarte mult sport.
Acum, tu ce relație ai cu părinții lui?
Tatăl, între timp, a decedat. Cu fosta soacră, am o relație bună pentru că, atunci când am plecat de acasă, băiatul a rămas acolo. El nu avea 10 ani și a rămas acolo, la tată.
La momentul respectiv, am locuit la centru și el nu a vrut să-mi dea băiatul. Și cel mic nu a avut drept de alegere. Când am plecat de acasă, nu aveam un domiciliu stabil, am stat la centru, inițial, doar pentru trei luni. Până la urmă, s-au făcut 10.
Așa că, cel mic a rămas la el. Avem custodie comună, domiciliul la el și eu am dreptul de vizită. Pentru fete am custodie exclusivă, cu domiciliul la mine, iar el nu are niciun drept de vizită.
De ce există diferența aceasta între copii?
Dacă nu are copilul 10 ani, nu are drept de alegere în instanță.
Și este automat cu custodie comună?
Automat, da. Și cum el nu a vrut să mi-l dea mie, mai ales că nu am un domiciliu stabil, mi-a fost foarte greu să-l dau în judecată și îmi iau copilul. Dar o să fac acest lucru, mai ales că băiatul începe să aibă același comportament violent ca el.
Există posibilitatea să-l iei la tine, nu? Îți dorești lucrul acesta?
Da, da, da. Absolut. Mai ales că el își dorește foarte mult să stea cu noi și el nu are cum să ne interzică acest lucru. Practic, stă acolo în timpul săptămânii pentru că merge acolo la școală și în week-end-uri și vacanțe vine la mine. El își dorește să vină să stea cu voi. Își dorește foarte tare.
Între timp, în instanță s-a decis ca el să dea pensie alimentară, 200 de lei pentru fetița cea mică. El nu a făcut niciodată asta. Dar pe mine nu mă interesează banii, vreau doar să ne lase în pace, să fim liniștite. El ne caută în continuare. M-a și dat în judecată că nu am grijă de ea, că nu am condiții și a vrut să-mi ia copilul. Ambele fete merg la școală, au burse de merit. Cea mică face karate la un nivel foarte înalt. Și el m-a dat în judecată să o ia, însă, de fapt, a făcut asta doar ca să afle unde locuim. Nu s-a întâmplat acest lucru, din fericire, pentru că avocata a reușit să nu comunice domiciliul nostru.
Fetițele vor să aibă vreun contact cu el?
Spre dezamăgirea mea, fetița cea mică a mers în vacanță la el. Acolo a primit multă libertate și, pentru o lună, nu a mai vrut să vină acasă. M-am temut foarte tare, mai ales pentru că urmează să avem înfățișare la judecătorie să se decidă dacă rămâne la mine. În perioada respectivă, bineînțeles că nu a mers la școală acolo, stătea până la patru dimineața pe stradă… la 14 ani, îți dai seama, că asta a încântat-o foarte tare. Aici nu are voie să facă asta, aici trebuie să învețe. Viața în București e total diferită de cea din provincie.
Dar, din fericire, și-a dat seama la timp că acolo nu este bine și a venit copilul acasă și nu-și mai dorește să meargă acolo. A simțit foarte multe lipsuri. Psihologul m-a învățat să nu-i trimit de aici bani, haine sau alte lucruri, să vadă cum este viața adevărată dacă alege să rămână acolo. Și, s-a dovedit că nu-și dorea asta. A venit acasă, a reluat cursurile la școală, duminică are un examen la karate, în ianuarie la fel, adică și-a reluat viața ei normală… dar, na, este adolescentă…
E bine că și-a dat seama la timp. Și cu fetița cea mare nu are nicio relație, nu?
Vorbește cu ea, dar ea știe cât de mult m-a făcut să sufăr și cât de mult a făcut-o pe ea să sufere. Știe că este în cărucior din cauza lui. Mai mult decât atât, atunci când ea avea șase ani, am început să o operăm. Am reușit la momentul respectiv să-i facem trei operații, urmau și alte operații, dar, din păcate, el nu mi-a mai dat voie să merg cu ea la spital și nici la kinetoterapie. Și asta pentru că acolo erau bărbați – atât doctorul, cât și terapeutul. El era foarte gelos, deși eu nu i-am dat niciodată motive.
7 ani nu am fost cu fetița la kinetoterapie, iar asta se vede acum, mai ales că aceia erau anii decisivi. Iar acum, de când nu mai sunt cu ei, am reluat terapia. Cei de la centrul ADRA m-au ajutat foarte mult.
Și se văd rezultatele?
Se văd, da. Înainte își folosea numai mână stângă, acum își folosește cam 50% și mâna dreaptă. De mers e mai greu, dar încercăm să nu se atrofieze mușchii – se mișcă, se sprijină, se ridică, a început să se îmbrace, să se pună în căruț singură. Face lucruri din ce în ce mai multe.
Fetele cum sunt la școală?
Am avut noroc ca după cele 10 luni de stat la centrul ADRA să ne mutăm, un an, cu ajutorul unei alte asociații, într-un apartament în care nu plăteam chirie. Acum am găsit un loc la o scară distanță și fetele sunt chiar în spatele școlii. Le duc dimineața și le iau seara. Și sunt în aceeași clasă, amândouă în clasa a VIII-a. Din cauza problemelor de mers și fiindcă am operat-o de 3 ori, cea mare a trebuit să înghețe anul și atunci au venit amândouă în aceeași clasă.
Pentru cea mare este foarte obositor. Stă în scaun rulant. După școală mergem la terapie, uneori își face temele și la 11 noaptea, dar se descurcă.
Ați vrut ca cea mare să meargă la o școală normală orice ar fi…
Ea nu are probleme de gândire sau ceva de genul acesta, doar motorii. De altfel, are și bursă de merit, este un copil foarte bun. Merge și la o școală normală și așa o să fie și la liceu.
Și băiețelul?
Băiețelul, din păcate, are o situație școlară foarte urâtă. Cu toate că eu îl sun zilnic, vorbesc cu diriginta și face temele la noi, dar lipsește foarte mult pentru că tatăl lui nu îl încurajează sau meargă la școală. Lipsește chiar și în zilele atunci când tatăl său este acasă.
Dar cu el nu este violent, având în vedere că e singurul care mai stă acolo?
Nu este violent, dar îl jignește. Îl înjură de mine, știți? De mamă. Îl înjură de mamă.
Ați mai avut contact după divorț?
Da, trebuie pentru că merg și îmi iau băiatul de la el din poartă.
Deci trebuie să vă vedeți în fiecare săptămână?
Da, dar eu îmi iau băiatul și plec. Mai există situații când nu vrea să îl lase și atunci trebuie să vorbesc cu el și la telefon să îi spun că nu are dreptul să nu-l lase să vină la noi. Alt tip de relație nu avem, singurul contact pe care trebuie să îl avem este pentru că cel mic încă stă acolo.
A mai fost violent în perioada asta?
Verbal, da. Am fost sfătuită să sun la poliție dacă se întâmplă acest lucru, în special atunci când îl iau pe cel mic. Dar eu evit lucrurile acestea pentru că nu vreau să-mi expun copiii la situațiile acestea neplăcute.
Mai bine am lăsat de la mine, l-am lăsat să zică, iar eu mi-am luat copilul și am plecat.
Vecinii cum reacționează și cum au reacționat atunci, în toți cei 14 ani de căsătorie, nu a știut nimeni ce se întâmplă?
Nu știu cum să vă spun… nici nu lăsăm să se vadă, în momentul în care eram bătută foarte tare, nu mai ieșeam pe stradă, nu mai plecam din curte. Și atunci, vecinii nu știau. Noi păream familia perfectă, iar atunci când am plecat de acasă, vecinii nu mă credeau. Și cei care mai știau câte ceva, nu se băgau niciodată. Și nu s-ar fi băgat niciodată pentru că toată lumea îi știa de frică.
El nu vorbește nici cu frații lui, nici cu cumnatele lui. Lumea știa că este foarte violent.
Adică tuturor cumva le era frică de el?
Da, singura persoană care a avut curajul să-l înfrunte și nu i-a fost frică de el, a fost una dintre surorile mele care m-a găzduit la ea cu copiii.
Familia, surorile tale, nu au încercat să te scoată mai devreme de acolo?
Ele nici nu știau, doar una știa cât de cât, dar, din păcate, a decedat. Sora cea mai mică, a murit la vârsta de 23 de ani. Este o poveste mai complicată. Tatăl meu a murit când eram eu foarte mică. Mama s-a recăsătorit. Și din acea căsătorie au rezultat o fată și un băiat. După ce eu am plecat și m-a măritat, tatăl meu vitreg a abuzat de fata lui bună. Și, la vârsta de aproape 13 ani, în urma acelui viol a rezultat o fetiță. Ea acum are 15 ani, este bine. Dar sora mea a murit la 23 de ani.
Cu el mai ai vreo legătură?
Nu, în niciun caz. A făcut și puțin timp închisoare. Apoi, s-a căsătorit cu o doamnă pe care a cunoscut-o în penitenciar chiar în ziua în care am îngropat-o pe sora noastră.
Și cu ceilalți frați?
Suntem în relații foarte bune. Atât că ei sunt în provincie, iar eu sunt în București și nu au nicio putere să mă ajute cu nimic. Au și ei copii, familie și nu vreau să le îngreunez și lor situația. Dar altfel vorbim la telefon, mergem în vizită, rămânem peste noapte.
Tu ai reușit să-ți refaci viața în perioada asta?
Sentimental, nu îmi doresc acest lucru. Altfel, ne descurcăm, sunt angajată la primărie ca asistent personal al fetiței. Și apoi, mai încerc, când se poate, să merg la menaj, altfel nu ne-ar ajunge nici să plătim chiria și întreținerea.
Cei mici ce-și doresc, ce visează? Cum vor să arate viața lor?
Cel mai mare vis al nostru, un vis pe care îl avem împreună, este să avem o casă, un loc pe care să îl numim acasă. Dar momentan e imposibil, nici măcar la țară, unde oricum nu ar fi o variantă pentru că asta ar însemna ca fetele să nu mai continue la o școală bună și nici să merg cu cea mare la kinetoterapie.
Cei de la casa ADRA cu ce vă mai ajută?
Atunci când apare o problemă, ei sunt cei pe care îi sun. În plus, ne mai ajută cu pachete, alimente, haine. Am rămas în relații foarte bune cu toți cei de acolo, mai ales că nicio persoană care ajunge la casa ADRA nu pleacă pe stradă, nimănui nu i se spune „ia-ți bagajul și pleacă”.
Eu acolo am făcut o școală de frizerie, m-am înscris la liceu pentru că nu am reușit să-l termin. După ce m-am căsătorit, soțul nu a mai fost de acord ca eu să mai merg la școală. Și acum continui. M-au ajutat și cu fetele să le înscriem la școală, erau clasa a V-a atunci. Cât timp am stat în apartamentul de la centru ne-au ajutat enorm. Am stat într-un apartament care era pentru două familii și ni l-au dat doar nouă pentru că au înțeles că am foarte multă nevoie de intimitate pentru fetița cea mare pe care nu am putea să o dezbrac în dormitor și apoi să o duc la baie. Și atunci au considerat că este nevoie să stăm singure.
Cumva, au ajuns să fie parte din familia noastră. Ne sună mereu… ne invită de Crăciun, de Paște.
Acum de Crăciun vă duceți la masă la ei?
Fetița cea mare chiar mă întreba zilele acestea dacă mergem la ei de Crăciun. Așteptăm să vedem dacă ne cheamă. E frumos de sărbători pentru că se reunesc toți. Și avem o relație frumoasă cu toată lumea de la casa ADRA.
Ai avut contact și cu alte femei care au trecut prin aceeași situație?
La centru, fiecare are camera și baia sa, însă celelalte spații sunt comune, așa că nu ai cum să nu te întâlnești cu toată lumea.
Ai reușit să creezi vreo legătură cu cineva? Poate chiar să vă ajutați între voi?
Absolut, mai am vreo 4-5 persoane cu care țin și acum legătura. Adică ne vizităm, eu pe la ele, ele pe la noi.
„Dacă mă întorceam, riscam să merg la moarte sigură”
Mă gândesc că poate îți este bine să ai alături oameni care să te înțeleagă, care să fi trecut printr-o situație asemănătoare…
Absolut. Însă, chiar dacă situațiile sunt asemănătoare, fiecare are povestea sa. Unele au copii, altele nu. Am cunoscut și femei care s-au întors acasă… eu… „du-te oriunde, numai înapoi nu” pentru că în momentul când te întorci, e foarte greu. Eu sunt convinsă ca, dacă mă întorceam, riscam să merg la moarte sigură. Dacă mă reîntorceam, probabil că, în momentul de față, nu mai eram.
Ți-a luat foarte mult timp până când să faci pasul ăsta. Cât de greu a fost?
Dacă am rămas fără părinți de mică, mi-am dorit foarte mult să am o familie. Copiii mei să aibă și mamă și tată. În plus, eu, dar cred că majoritatea oamenilor din provincie, gândeam că nu trebuie să știe nimeni că sunt bătută… ne gândim mereu la ce spune gura lumii.
Și atunci eu mă gândeam cum să plec… ce o să spună lumea, o să râdă lumea de mine… cum să plec eu cu trei copii.
În plus, a avut și el grijă să mă manipuleze. Îmi spunea tot timpul: „ești proastă”, mă jignea în toate felurile posibile și imposibile. Atunci când îi puneam „o să-mi iau copiii și o să plec”, el țipa la mine că „unde pleci, cine o să te primească pe tine cu copilul în cărucior”. Plus frica. Teama că nu o să mă descurc, că o să trebuiască să stau cu copiii pe stradă. Așa că am preferat să rămân acolo, mai ales că aveam o casă, aveam o situație materială foarte bună. Dar mi-am dat seama mult prea târziu că le-am făcut rău copiilor stând în locul acela.
El era singura sursă de venit, nu, în familie?
Da. Am stat 14 ani în toate acele minciuni și manipulări pe care le credeam. Mai ales că el îmi spunea că dacă o să mă întorc, nu o să mă mai primească. Asta până la ultima bătaie. Atunci eram cu o verișoară și cu fetița cea mare în curte. El s-a trezit, a fost și a luat mâncarea de pe aragaz, a aruncat mâncarea și m-a lovit cu oala. Pur și simplu, m-a luat la bătaie fără niciun motiv și atunci am plecat.
Și verișoara ta? Te-a bătut în fața ei atunci?
Verișoara mea s-a băgat, a lovit-o și pe ea cu un pumn, fetița a țipat foarte tare. Între timp, soacra mea a intrat pe poartă și s-a băgat și ea. A luat fetița care se speriase foarte tare și începuse se tremure, să țipe, nu se putea opri din plâns. El nu ținea cont de nimic. I-a făcut vânt mamei sale peste scaunele din curte. Și eu, în timp ce ei se certau, am luat fetele și am plecat.
A fost prima dată când te-a bătut și în fața altor persoane care nu erau din gospodărie…
Da.
„Dacă noi, mamele, nu rupem legătura asta, copiii noștri asta urmează să facă, să accepte și ei o familie cum au avut în copilărie”
Aura, care ar fi mesajul tău pentru persoanele care trec prin situații similare? Știu că sunt diferite, fiecare situație e diferită, dar care ar fi mesajul tău pentru ele?
În momentul când bărbatul îți dă prima palmă, să fii sigură că vor urma și altele. Și ce va fi o să fie din ce în ce mai rău și mai urât. Sfatul meu este să plece de la prima palmă.
Eu, dacă nu am strigat și nu am țipat, nu m-a ajutat nimeni. Am stat și am afișat familia perfectă, chiar dacă evident nu era așa. Dacă ceream ajutor, se găsea cineva care să mă ajute. Eu, dacă țipam, se găsea cine să mă audă. Dar nu am făcut lucrul acesta și acum mi-am dat seama, dar am luat-o ca pe o lecție de viață.
Și, cel mai mult am realizat faptul că, dacă rămâneam și continuam acolo, fetițele mele nu ar fi știut că viața poate să fie și altfel și ar fi acceptat aceleași tratamente – jigniri, injurii, bătăi. Eu asta am văzut la părinții mei, mama a acceptat să fie bătută de tatăl meu vitreg, iar eu nu am știut că asta nu este normal. Dacă noi, mamele, nu rupem legătura asta, copiii noștri asta urmează să facă, să accepte și ei o familie cum au avut în copilărie.
Copiii fac terapie? Vorbesc cu cineva?
Au făcut cât am stat la casa ADRA și i-a ajutat foarte mult. Fetița cea mare a fost cea mai traumatizată și, în momentul de față, mai are momente când se trezește cu coșmaruri că mă lovește tatăl ei sau îmi spune că visează că am murit… Plânge foarte mult în somn, iar de multe ori, nu reușesc să o trezesc. Ea a fost cea mai traumatizată pentru că a fost singura care a fost martoră la toate bătăile.
Cu băiețelul nu ai reușit să mergi la terapie, să îl ajute cineva?
Nu, pentru că el nu și-a dat acordul. Am încercat chiar și cu diriginta de la școală, am rugat-o să intervină și să spună că este ideea ei, că cel mic are nevoie. Dar el nu a fost de acord pentru că mereu zice că nu este nebun.
De altfel, eu i-am sugerat și atunci când eram împreună să stăm de vorbă cu un specialist, să mergem amândoi, dar îmi spunea „du-te tu că tu ești nebună”.
Îți este teamă că acel mic să nu-i calce pe urme?
Da, îmi este foarte teamă pentru că a spus că vrea să fie copia lui fidelă. Așa vrea să-l crească pe băiat, iar eu de asta vreau să-l rup de acolo. Lupt să fim împreună toți patru cât mai repede. Și o să se întâmple asta, sunt sigură!
Cu prilejul Zilei Internaționale Împotriva Violenței asupra Femeilor, Casa ADRA a demarat campania „Schimbă Povestea!”, care se va desfășura până în 10 decembrie. Aceasta urmărește conștientizarea populației, autorităților și mai ales a persoanelor aflate în situații de risc de violență, prin faptul că putem în mod individual și în grup să contribuim la schimbarea poveștilor nefericite sau tragice actuale prin hotărâre, sprijin și implicare directă.
Campania, ce se desfășoară cu precădere în mediul online, este susținută de HILS Development (sponsor principal), Puratos, Orhideea Residence & spa fiind realizată în parteneriat cu Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București (DGASMB) și Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea din România.
Potrivit Inspectoratului General al Poliției Române, în primele 9 luni ale anului 2023, polițiștii au intervenit în 79.442 de cazuri de violență domestică, în creștere cu 4,9% față de aceeași perioadă a anului trecut.
Centrul de Primire în Regim de Urgenţă a Victimelor Violenţei în Familie – Casa ADRA – oferă de aproape 15 ani, cazare, hrană şi asistenţă medicală de urgenţă femeilor care au reclamat violenţa domestică organelor competente. În toată această perioadă, peste 3.600 de femei și copii au beneficiat de servicii de consiliere psihologică individuală şi de cuplu, asistenţă socială, îndrumare către un jurist, pentru cazurile în care victimele sunt angajate în procese cu abuzatorul.
Orice persoană aflată într-o situație de violență domestică își poate schimba povestea contactând la telefon 021 25 25 117 sau e-mail: ajutor@adra.ro. De asemenea, persoanele care cunosc astfel de cazuri sunt încurajate să ofere aceste date de contact sau să contribuie la informarea prietenilor lor prin preluarea spotului campaniei pe profilele lor din mediul online.
